Omul nu este decît o trestie, cea mai plăpîndă din natură: dar este o trestie cugetătoare.

Lasă un comentariu


„Omul nu este decît o trestie, cea mai plăpîndă din natură: dar este o trestie cugetătoare. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul încă ar fi mai presus decît ceea ce-l ucide, pentru că el ştie că moare”.
Acest gînd a fost pus pe hîrtie, acum peste 300 de ani, de marele filosof francez Blaise PASCAL.

 

Sunt o persoana controversata . Recunosc ca imi place sa fiu controversat , am muncit pentru asta .  Pentru ca oamenii pot fi, deopotriva ingeri si demoni ;  iar  intamplarile din viata lor ii arunca dintr-o extrema intr-alta . Ar fi cinstit ca oamenii sa se ataseze de idei si principii si sa si le asume .  Suntem umanitatea condamnata sa cunoasca bucuria si suferinta in drumul ei spre lumina .

Suferinta ca drum catre bucurie. 

Dar daca suferinta intra ca element constitutiv in existenta noastra , atunci ceea ce numim noi bucurie, ceea ce este bucurie adevarata, este ceva in care suferinta este cuprinsa ca un drum, ca un mijloc, ca o metoda. Este cuprinsa in chip pozitiv.

Oamenii sunt mai linistiti de Invierea Domnului, mai interiorizati. Invierea aduce o bucurie ,un moment de liniste sufleteasca si de apropiere  intre ei.

Omul ar fi trebuit sa nu cunoasca moartea. El ar fi trebuit sa ramana in starea de nepacatosenie pana la intarirea definitiva in bine, pentru a avea parte direct de viata cea vesnica. Pentru ca Adam a pacatuit, insa, omul si-a atras moartea, iar gandul la moarte poarta in sine un fior ce nu poate fi ocolit.

Sufletul, care a fost creat nemuritor, a ramas nemuritor, insa trupul a fost supus mortii. Pana la jertfa lui Iisus Hristos pe Cruce, orice moarte era jalnica, ea nefiind luminata de nadejdea invierii. Dupa mantuirea castigata prin Invierea lui Iisus Hristos, insa, moartea a capatat o maretie nespusa, Sfantul Pavel ajungand chiar sa spuna: „Pentru mine viata este Hristos si moartea un castig” (Filipeni 1, 21).Pentru crestini, moartea inseamna trecerea in viata cea vesnica, unde sfintii petrec impreuna cu Dumnezeu.

Pentru oamenii necredinciosi, insa, moartea inseamna sfarsitul implinirii poftelor si disparitia vesnica.

Acestia din urma, precum era de asteptat, sunt in stare sa faca orice le sta in putinta pentru a-si prelungi viata aceasta trupeasca. Astfel s-a ajuns la afaceri mondiale ce vand „nemurirea” si „viata vesnica”.Nemurirea si viata vesnica au devenit produse de consum. Cine are bani isi mai poate cumpara viata. Acest produs, insa, nu poate fi folosit in scopul dorit, caci nemurirea (viata vesnica) nu este de vanzare, precum nici sufletul, care este cel mai mare dar al lui Dumnezeu. In definitiv, invierea promisa de stiinta pierde total din vedere sufletul omului, care nu poate fi prins, inghetat si pastrat in stare latenta.

Au mai incercat si altii inainte, in numele altor idealuri…dar dragoste cu sila nu se poate.


 

 

.

 

 

 

 

 

Reclame

Societatea umana .

Lasă un comentariu


Din cele mai indepartate timpuri s-a spus si s-a tot repetat ca cei din conducerea statului , sunt doar slujitori ai poporului. Asa ar trebui sa fie de drept , dar de fapt , cei din conducere s-au constituit intr-o clasa suprastatala privilegiata si sunt doar profitori fara limite din munca celor multi . Desi in legea fundamentala a statului se spune ca ” nimeni nu este  mai presus de lege ” , elitele puterii conducatoare ale statului , prin autolegiferari s-au situat deasupra legii.

Aceste „elite” din sfera conducerii si-au alocat fonduri in scop personal excesiv de mari ( fata de restul populatiei ) , masina , sofer , 1-3-5 gardieni care sa-i apere de  ” dragostea  poporului” .Privilegiile si favorurile celor din  conducere reprezinta nedreptate sociala si furt din avutul obstesc. Imunitatile demnitarilor , inamovibilitatea juristilor cat si alte practici favorizante pentru unele categorii de cetateni , legalizate sau tolerate, sunt posibilitati pentru cei ce beneficiaza de ele de a exploata si nedreptati poporul .

Cand celor din conducerea Statului li se vor desfiinta actualele privilegii si vor fi intr-adevar slujitori ai poporului , nu vor mai avea nevoie de paza speciala .

Cei ce sunt deasupra legii aduc nedreptati si crime pe care societatea reactionara nu le sanctioneaza . In societatea reactionara cu imunitati si inamovibilitati , cu politie , justitie , biserica coruptibile, nu poate exista si nu poate triumfa dreptatea si adevarul , nu poate fi progres , nu poate fi fericire . De aceea societatea reactionara trebuie inlocuita cu societatea umana in care toate fenomenele si procesele reactionare  dispar , dispar reactionarii si implicit reactiunea .Capitalismul si socialismul epocii noastre , se vor societati democratice desi ambele nu indeplinesc conditiile unei societati democratice . Ca societatea sa devina real democratica , ar trebui desfiintate toate posibilitatile prin care puterea in stat sa mai fie luata si mentinuta de reactiune : de o persoana (dictator), de o patura sau clasa sociala bogata ,de un partid sau de mai multe partide . Numai cand puterea apartine poporului este democratie .

Societatea umana cu democratie reala aduce unire sociala , stabilitate si progres ;  dar din nefericire pentru noi ,    aceasta necesitate a societatii  actuale ceruta cu insistenta de popor , este considerata de reactiunea la putere drept o utopie irealizabila .

Fragment din ” Revolutia fundamentala a omenirii”

George Dragotoiu.

O politica fara repere este o politica incapabila de eficienta .

Un comentariu


Fundatia Institutul Social Democrat
„Ovidiu Sincai”.

O politica fara repere este o politica incapabila de eficienta .

In Romania , ca si in celelalte societati in tranzitie de la totalitarism la democratie , foarte multa vreme s-a crezut ca esenta democratiei sunt alegerile libere si corecte . Fara indoiala ca alegerile  libere si corecte reprezinta unul din elementele cheie ale oricarei democratii .

Din pacate , insa , democratia a evoluat catre un anumit electoralism , o realitate  in care toate  energiile sunt sunt subordonate ideii de a castiga alegerile .

Ceea ce este prea putin si ceea ce , in niciun caz , nu acopera intreaga sfera a democratiei.

Nu este suficient sa castigi alegerile , trebuie sa si guvernezi , iar o guvernare democratica presupune un exertcitiu transparent al puterii , deci  care poate fi in permanenta  apreciat de catre cetateni . De asemenea , este o guvernare deschisa , care permite si ideilor si oamenilor sa se integreze in actul de decizie si este si o guvernare responsabila in sensul ca electoratul , cetatenii care au putut sa vada cum se guverneaza , pot sa responsabilizeze pe cei aflati la putere .

De aceea , probabil ca transparenta si deschiderea , alaturi de raspundere reprezinta tri elemente ce sunt , dupa parerea mea , mai  importante chiar decat alegerile libere si corecte .

9 decembrie – primul pas spre normalitate

Lasă un comentariu


Traian Basescu , presedintele care pretinde ca ne reprezinta , a luat cele mai dure masuri  de austeritate impotriva propriului sau popor . A aplicat politici total straine de realitatile  si nevoile romanilor, facand din Romania o platforma  pentru experiente economice , sociale si politice .Basescu a intervenit brutal in soarta acestui popor , la care face referire ori de cate ori il podidesc lacrimile ; lacrimi  pentru care romanii au platit cu varf si indesat in speranta ca vor trai mai bine.

Haideti sa-i aratam acestui președinte jucator, necivilizat si primitiv ca romanii respecta dreptul la libera exprimare si pe 9 decembrie  vom iesi la vot pentru a scapa de cel care ne-a tradat interesele si ne-a transformat intr-o colonie de la periferia Europei.

A sosit momentul ca romanii sa gandeasca singuri , sa nu mai traiasca in minciuna si ignoranta si sa aiba propria lor viziune de ceea ce se intampla in jurul lor , pe baza unei realitati si nu a unei iluzii data de mesajele politicianiste , mass-media sau propagandisti fara coloana vertebrala vanduti regimului basescian. Este important ca cetatenii sa aiba propria lor parere , sa nu mai accepte pe oricine si orice ; nu mai putem sa fim spectatori la distrugerea tarii , va trebui sa ne implicam mai mult si sa-i obligam pe cei care ne reprezinta sa ne respectele drepturile prevazute in Constitutie .

Pe 9 decembrie , romanii pot face primul pas spre insanatosirea acestei natii , debarasandu-ne de un regim  de tip fanariot si de  ultimul presedinte comunist din Europa. Iar prin demiterea lui sa facem uitata o epoca de trista amintire din istoria noastra .

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ – UN „SUPERPARLAMENT”?

Lasă un comentariu


În România, prezenţa Curţii Constituţionale în cadrul sistemului instituţional democratic a fost reglementată, după modelul francez, de Constituţia din 1991, revizuită în 2003. Potrivit Titlului V al actului fundamental, Curtea este compusă din 9 judecători, nominalizaţi câte 3 de către Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedinţie, pentru mandate de câte 9 ani. Din 3 în 3 ani, componenţa Curţii se modifică cu câte 3 judecători (nominalizaţi câte unul de către fiecare instituţie menţionată mai sus). Condiţia de a fi membru este o pregătire superioară juridică, înaltă competenţă profesională şi experienţă în domeniul juridic de cel puţin 18 ani. Membrii Curţii nu pot fi revocaţi în cursul mandatului lor, fiind inamovibili, şi nu pot îndeplini alte funcţii publice în această perioadă.
Printre atribuţiile Curţii Constituţionale din România, aşa cum sunt ele definite deart.dinConstituţie, se numără, în primul rând, acordarea avizul de constituţionalitate asupra legislaţiei la solicitarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două camere ale ParlamentulaGuvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Avocatului Poporului, a cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori sau sesizarea din oficiu, în cazul unor iniţiative de revizuire a Constituţiei. De asemenea, Curtea se pronunţă pe marginea constituţionalităţii tratatelor şi acordurilor internaţionale (la sesizarea reprezentanţilor parlamentari mai sus pomeniţi), a regulamentelor Parlamentelor, a excepţiilor de neconstituţionalitate privind legi şi ordonanţe ridicate în cadrul instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial (ce pot fi sesizate şi de Avocatul Poporului). În acelaşi timp, Curtea poate soluţiona conflicte juridice de natură constituţională între autorităţile publice, supraveghează respectarea procedurii de alegere a Preşedintelui României şi a unui eventual interimat al acestei funcţii, şi acordă un aviz consultativ în cazul procedurii de suspendare din funcţie a şefului statului (cum s-a întâmplat în 2007). Curtea supraveghează şi respectarea procedurilor de organizare a referendumului, a condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei cetăţeneşti, a contestaţiilor privind constituţionalitatea unei formaţiuni politice.

Pe lângă aceste atribuţii, activitatea Curţii este reglementată şi de Legile nr. 47/1992 privind Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi nr. 124 din 13 iulie 2000 privind Structura personalului Curţii Constituţionale. Legea 47/1992 detaliază o serie de atribuţii ale Curţii, cum ar fi mandatul de 3 ani al Preşedintelui acesteia şi posibilitatea de reînnoire o dată şi atribuţiile funcţiei respective, caracterul public al şedinţelor, termenele de depunere a punctelor de vedere  principalelor instituţii ale statului, termenele de pronunţare a deciziei. De asemenea, se stabileşte principiul pronunţării hotărârii cu o majoritate de două treimi din numărul judecătorilor în cazul legilor şi propunerilor legislative vizând revizuirea Constituţiei şi cu o majoritate simplă în cazul altor legi, tratatelor internaţionale, regulamentelor Parlamentului, excepţiilorneconstituţionalitate, a conflictelor juridice constituţionale între autorităţile publice, a validăriialegerii Preşedintelui României şi a contestării constituţionalităţii unei formaţiuni politice.
Legea 47/1992 reglementează în detaliu şi procedurile privind avizul pentru suspendarea Preşedintelui României, interimatul acestei funcţii, organizarea referendumului şi îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, precum şi desfăşurarea şedinţelor. Este prevăzut şi cvorumul Curţii, stabilit la două treimi din judecători, în condiţiile unor absenţe motivate, fără însă a se modifica majoritatea necesară pentru adoptarea deciziilor, care nu pot fi luate decât prin vot secret în ordinea inversă a vârstelor şi funcţiilor. Conform legii, judecătorii Curţii beneficiază de imunitate în faţa legii, singura instanţă căreia i se supun pentru faptele lor fiind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după obţinerea aprobării Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României.

Transformarea Curţii Constituţionale într-un „super-parlament”
Afirmaţia potrivit căreia Curtea Constituţională s-a transformat, pas cu pas, într-un veritabil „super-parlament” fără a avea însă legitimitatea puternică a votului popular, se sprijinăpe argumente factuale incontestabile.
Simpla vizualizare a dinamicii activităţii Curţii Constituţionale de la înfiinţare şi până în prezent ne arată o dezvoltare geometrică în numărul de cauze soluţionate .
Această dinamică este datorată sesizării Curţii de către principalele instituţii ale statului român. După anul 2004, Preşedinţia, Guvernul şi Parlamentul au implicat Curtea într-un număr
din ce în ce mai mare de dezbateri politice, economice şi constituţionale. Corelarea necesară a
activităţii Curţii Constituţionale cu istoria politică recentă a României, necesară pentru găsirea
unor explicaţii, ne conduce la concluzia indubitabilă că implementarea conceptului de
„preşedinte-jucător” a avut drept principală consecinţă atragerea Curţii în vâltoarea bătăliilor politice. Deoarece deciziile sunt definitive şi irevocabile, fiecare din cei trei actori politici majori ai perioadei 2005-2010 (preşedintele Traian Băsescu împreună cu PD; premierul Călin Popescu-Tăriceanu şi PNL; PSD aflat, cu excepţia anului 2009, în opoziţie) au căutat să-şi atragă spijinul judecătorilor constituţionali pentru a-şi învinge adversarii folosind metode extraparlamentare. Rezultatul unei asemenea competiţii, în condiţiile suspiciunilor de influenţare a deciziilor Curţii de partidele sau persoanele (Traian Băsescu, Ion Iliescu) care i-au desemnat pe judecători, nu putea fi decât creşterea influenţei instituţiei – considerate a fi suprapolitice – asupra vieţii politice în general, şi a Parlamentului în particular.

Curtea Constituţională şi Preşedintele României

Primul mandat al lui Traian Băsescu a fost unul extrem de dinamic în planul sesizării Curţii cu referire la diferite probleme constituţionale. Înainte de 2005 Curtea fusese sesizată decătre Preşedinţie doar de trei ori (câte o dată în 1999, 2001 şi 2004). În perioada 2005-2010Traian Băsescu a cerut opinia Curţii de 18 ori

Curtea Constituţională şi Parlamentul României
Până în anul 2005, numărul sesizărilor Curţii de către parlamentari, grupuri parlamentare sau preşedinţi ai Camerelor a cunoscut o reducere continuă, legislatură de legislatură. Astfel, în timpul guvernării Văcăroiu Curtea a fost sesizată de 56 de ori; în legislatura următoare ea a primit de două ori mai puţine sesizări (28), iar în timpul guvernului Adrian Năstase şi mai puţine (23).
Situaţia a suferit o schimbare radicală după sosirea la putere a Alianţei D.A. În perioada 2005-2008, Curtea a fost sesizată de 61 de ori, mai mult decât în oricare altă legislatură. Această activitate febrilă a cunoscut un recul în anul 2009, fiind urmată de o reactivare a iniţiativei parlamentare în anul 2010, când au fost depuse un număr aproape dublu faţă de anul precedent. Tabelul 4 sintetizează informaţiile statistice disponibile, arătând prin intermediul mediei anuale a sesizărilor, evoluţia situaţiei de-a lungul timpului.

Lecturarea datelor cuprinse în tabelul de mai sus permite efectuarea câtorva observaţii:
 Ritmul sesizării Curţii de către Parlament a crescut în mod ameţitor faţă de ritmul din
perioada guvernării Adrian Năstase. Dacă în perioada 2001-2004 Curtea era sesizată de
către Parlament aproximativ o dată la două luni, după 2005 Parlamentul apelează la
fiecare 20 de zile calendaristice la Curte pentru a rezolva diferende şi a da soluţii
juridice. În fapt, Curtea a devenit un supra-parlament, căruia parlamentarii îi cer sfatul
sau apelează la cenzura lui extrem de des.
 Scăderea semnificativă din anul 2009 (prin comparaţie cu anul anterior şi cel următor)
este datorată absenţei PSD din rândul opozanţilor puterii şi, deci, a contestatarilor pe
cale constituţională a măsurilor întreprinse de aceasta.
 Dacă se iau în calcul ultimii zece ani, se poate concluziona că prezenţa PSD în opoziţie
este corelată cu un număr mai mare de sesizări a Curţii Constituţionale de către Parlament. În cazul în care există o legătură cauzală, ea poate fi descrisă în termenii următori: atunci când s-a aflat în opoziţie, PSD a încercat să bareze acumularea de putere de către oponenţi folosind aceleaşi mijloace ca şi aceştia, şi anume apelând la Curtea Constituţională.
Indiferent de subiect, Parlamentul a apelat mai des la Curte după instalarea la puterea a lui Traian Băsescu şi a Alianţei D.A. O analiză pur statistică a fenomenului nu cuprinde însă toate aspectele sale importante. Subiecte extrem de sensibile pentru funcţionarea statului, precum suspendarea preşedintelui sau soluţionarea unor conflicte juridice între autorităţi, făcuseră arareori obiectul examinării de către Curte în România pre-băsesciană. În ultimii ani, ele au devenit un obiect de studiu relativ comun pentru judecătorii Curţii, acestora cerându-li-se să soluţioneze astfel de probleme în medie odată la opt luni.

Involuţii recente
Statisticile oficiale ale Curţii Constituţionale reflectă un fenomen manifestat cu predilecţie în anii 2009-2010, şi anume luarea deciziilor Curţii nu prin consens sau cu majorităţi semnificative, ci cu scorul de 5 la 4, situaţie ce arată profundele diviziuni ce există între judecătorii instanţei constituţionale. În acest fel ar putea fi explicat şi caracterul impredictibil al deciziilor Curţii, contradicţii în aceeaşi speţă ale judecătorilor constituţionali, după schimbarea componenţei instanţei constituţionale în anul 2010 şi impunerea persoanelor nominalizate de Preşedintele României şi PDL. Un exemplu semnificativ este cel al deciziilor Curţii Constituţionale privind Legea educaţiei naţionale: dacă în 18 noiembrie 2009 judecătorii constituţionali declarau a fi neconstituţională procedura angajării răspunderii asupra respectivei legi, în 4 ianuarie 2011, aceeaşi lege, supusă tot angajării răspunderii a fost declarată a fi constituţională!
Observaţii concluzive:
 Curtea Constituţională a fost sesizată în perioada 1993-2004 de către instituţiile politice ale statului (Preşedinţie, Guvern şi Parlament) de 115 ori, în timp ce în cei şase ani de preşedinţie băsesciană i s-a cerut avizul de 109 de ori. Altfel spus, Curtea a fost utilizată în ultimii şase ani aproape la fel de mult ca în cei doisprezece ani care i-au precedat.
 Preşedintele şi prim-miniştrii partidelor din Alianţa D.A. (Traian Băsescu, Călin Popescu-Tăriceanu şi Emil Boc) au implicat Curtea Constituţională în mai multediferende decât toţi predecesorii lor la un loc. Prin augmentarea rolului Curţii, preşedintele şi aliaţii sau susţinătorii săi din diferite momente politice căutau moduri de legitimare în faţa populaţiei şi de reducere a puterii opoziţiei. De multe ori însă, acţiunile lor au sugerat incompetenţă în utilizarea legislaţiei româneşti şi a pârghiilor statului.

 Parlamentul a participat la această creştere în importanţă a Curţii, încercând să o utilizeze – ca şi celelalte instituţii ale statului – drept un mijloc de luptă politică.
 Percepţia că instituţia Curţii Constituţionale a devenit un „supra-parlament” ale cărei decizii urmează logica politică, nu pe cea constituţională, este tot mai puternică în urma hotărârilor contradictorii adoptate în anul 2010.

Fundatia Institutul Social Democrat
„Ovidiu Sincai”

MIGRAŢIA PARLMENTARĂ: UN FENOMEN INCONTROLABIL

Lasă un comentariu


INSTITUTUL „OVIDIU SINCAI”.

Analizând dinamica migraţiei parlamentare începând din 1992 până în prezent,observăm că aceasta reprezintă o constantă a procesului politic românesc. Migraţia politică are loc, în România, în special înaintea marilor competiţii electorale şi mai puţin în cursul mandatului parlamentar.

Din punct de vedere legislativ, principalul element care face posibilă migraţia parlamentarilor este legat de tipul de mandat reprezentativ şi interzicerea celui imperativ. Art.69, alin. 2, din Constituţia României, 2003, prevede: Orice mandat imperativ este nul. Odată ajuns în Legislativ, parlamentarul nu poate fi demis pe perioada celor 4 ani decât în cazuri excepţionale şi în niciun caz pentru opiniile politice. Practic, din punct de vedere legal, nu i se poate interzice niciunui parlamentar să nu îşi schimbe grupul sau partidul politic pe durata mandatului sau să îşi motiveze schimbarea opiniilor politice. Prevederile constituţionale au la bază faptul că parlamentarii sunt reprezentanţii naţiunii ca întreg, nu doar a comunităţii care i-a ales, astfel încât nu pot fi în niciun fel condiţionaţi în exercitarea mandatului lor.

Migraţiile politice au în principal următoarele cauze: incompatibilitatea personală cu ideologia, membrii şi/sau conducerea partidului; conflicte în interiorul partidului în ceea ce
priveşte funcţiile de conducere; lipsa unei platforme ideologice bine stabilite a propriului partid, în timp ce partidul spre care se îndreaptă le reprezintă mai bine interesele; oferirea unor posturi în conducerea partidului spre care migrează ş.a. Toate aceste motive care determină mişcarea parlamentarilor de la un partid politic la altul sunt înlesnite de regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului care sunt insuficient de clare şi uşor de manipulat.

Principalele efecte negative ale migraţiei politice sunt distorsionarea opţiunilor electoratului şi scăderea încrederii în valoarea votului, în momentul în care cetăţeanul observă că parlamentarul pentru care şi-a dat votul poate migra către un alt partid politic. În perioada analizată, au existat numeroase cazuri în care politicienii au trecut de la o extremă la alta a eşichierului politic, dar, în general, cele mai multe schimbări au avut loc în interiorul aceloraşi familii ideologice. Pe de altă parte, în mod paradoxal, migraţia politică a
avut şi efecte pozitive: a permis partidelor de guvernământ să obţină o majoritate parlamentară stabilă.

. În general,se observă că o mare parte a deputaţilor care au părăsit un partid politic au ales să fie independenţi, lucru care a afectat toate partidele politice. Cele mai stabile grupuri parlamentare
s-au dovedit a fi UDMR şi grupul minorităţilor, fapt previzibil de altfel deoarece determinantul etnic a împiedicat migraţia acestora. Acestea nici nu au făcut de fapt obiectul atragerii spre putere, pentru că au o înclinaţie pro-guvernamentală naturală

Cel mai important factor care afectează migraţia politică este forţa unui partid politic, relevată în special prin cotarea în sondajele de opinie. În funcţie deaceastă situaţie politică, parlamentarii analizează dacă ar mai putea sau nu obţine un nou mandat şi atunci îşi schimbă sau nu opţiunea politică. Astfel, există migratorul politic de la începutul campaniei electorale care încearcă să îşi maximizeze şansele de reuşită alegând partidul cu probabilitatea cea mai mare de câştig şi migratorul de după campania electorală care, dezamăgit fiind de parcursul politic pe care-l urmează formaţiunea politică pe care o reprezintă, se îndreaptă către alt partid.

Începând cu anul 2000 au existat numeroase iniţiative legislative care au avut în vedere stoparea acestui fenomen negativ al migraţiei, dar care în final, din cauza numeroaselor controverse, nu au fost adoptate. Au existat opinii conform cărora modificarea art. 69 din Constituţia României ar conduce la slăbirea parlamentarismului, ar pune în discuţie
reprezentativitatea, ar favoriza în mod predilect partitocraţia, acordând liderilor centrali puteri discretionare.

.

În anul 2008 adoptarea sistemului de vot uninominal a fost considerată o soluţie şi pentru migraţia politică, spunându-se că în acest fel parlamentarii vor putea răspunde direct în faţa electoratului care le-a acordat încrederea. Dar până în acest moment nu şi-a arătat viabilitatea, mai ales pentru că Legea votului uninominal (Legea nr. 35/2008) nu surprinde sancţionarea migraţiei politice la nivelul parlamentarilor. Noul sistem „uninominal” nu face altceva decât să „taxeze” un migrator politic doar prin faptul că în momentul alegerilor, la termen sau anticipate, se poate urmări cu mai multă precizie traseul politic urmat de acesta pentru că nu se mai poate ascunde după o listă de partid.

In concluzie , parlamentarii nu iau în considerare faptul că sunt reprezentanţii cetăţenilor din colegiul în care au fost votaţi şi tot avantajele personale şi imediate primează în deciziile pe care le iau.

Votul în democraţie: drept sau obligaţie?

Lasă un comentariu


RAPORT DE ANALIZA -POLITICA

INSTITUTUL „OVIDIU SINCAI”.

Dezvoltarea în complexitate a societăţii umane a necesitat reformularea mecanismului democratic în termenii reprezentativităţii, comunitatea cetăţenilor desemnând prin vot pe cei însărcinaţi cu exercitarea puterii propriu-zise. Participarea la acest mecanism de desemnare poate fi privită ca un drept sau ca o obligaţie. Potrivit primei din cele două perspective, cetăţeanul are libertatea de a participa sau nu la procesul politic; el/ea are libertatea de a considera că nici una dintre opţiunile politice de pe buletinul de vot nu corespunde convingerilor sale interioare şi că, deci, a vota pentru un candidat/partid sau altul constituie o deformare a voinţei sale. Astfel, a nu participa la alegeri poate reprezenta în sine o opţiune politică. Mai mult, dacă o comunitate identifică acţiunea de a vota ca fiind o obligaţie, ea trebuie să adopte măsuri de pedepsire a celor care nu se conformează acestei reguli, ceea ce reprezintă o încălcare principiului libertăţii individuale.Participarea la activitatea politică poate fi percepută ca o condiţie fundamentală a cetăţeniei, precum obligaţiile de a plăti impozite sau de a participa la apărarea comunităţii statale de invadatori. Legătura dintre votul obligatoriu şi îndatoririle cetăţeneşti este în genere dată de rolul central pe care activitatea politică o are în existenţa unei comunităţi democratice. Deciziile luate de către reprezentanţii comunităţii în structurile politice afectează în mod direct şi inevitabil pe toţi membrii săi. A ignora sau a nega importanţa desemnării unor reprezentanţi valoroşi în aceste structuri, înseamnă a reduce activitatea politică în sine la dimensiuni insignifiante, ceea ce este contrar spiritului în care funcţionează o comunitate democratică. De asemenea, introducerea votului obligatoriu poate aduce o schimbare de optică cu privire la relaţia cetăţeanului cu societatea, în sensul unei creşteri a nivelului individual de conştientizare a importanţei comunităţii. Studii efectuate în această privinţăarată că, într-adevăr, introducerea votului obligatoriu într-o comunitate are efecte conexe asupra participării în alte activităţi civice (activitatea şi numărul ONG-urilor cunoaşte o dezvoltare vertiginoasă, numărul persoanelor care participă la slujbele religioase duminicale creşte, etc.). Potrivit concepţiei contemporane dominante cu privire la democraţie, libertatea individuală este mai importantă decât dezvoltarea civismului, lucru demonstrat de numărul redus al democraţiilor în care votul este obligatoriu. A obliga un votant să selecteze una dintre variantele aflate pe buletinul de vot, mai ales dacă aceasta nu exprimă în mod real viziunea sa politică, reprezintă pentru majoritatea ţărilor europene o modalitate contrară principiilor democraţiei de a legitima Parlamentul, Guvernul şi, unde este cazul, Preşedinţia.

AVANTAJELE SI DEZAVANTAJELE  INTRODUCERII VOTULUI OBLIGATORIU IN ROMANIA În cele ce urmează prezentăm avantajele şi dezavantajele introducerii votului obligatoriu în România în zece câmpuri problematice:

LEGITIMITATE SI REPREZENTATIVITATE  (+) Votul obligatoriu ar conferi forului legislativ mai multă reprezentativitate, iar guvernului mai multă legitimitate.  (-) Atunci când votanţii sunt forţaţi să aleagă, reprezentativitatea şi legitimitatea instituţiilor rezultate sunt de natură artificială. Mai mult, nivelul prezenţei la vot ar putea da impresia (greşită) că Parlamentul şi Guvernul sunt susţinute pe scară largă de către populaţie.  (-) Introducerea votului obligatoriu nu elimină cauzele dezinteresului românilor faţă de politică. Astfel, această măsură ascunde problema, nerezolvând-o; mai mult, partidele politice vor fi descurajate de la a încerca să o rezolve.

SPIRITUL CIVIC  (+) Votul obligatoriu stimulează spiritul civic, întrucât forţează individul să acţioneze în sensul binelui comunităţii, cimentând astfel legăturile dintre indivizi.  (-) Educaţia civică făcută „cu forţa” este mai ineficientă decât cea realizată prin alte mijloace, putând avea efecte contrare celor dorite.

„DEMOCRATIZAREA ” DEMOCRATIEI  (+) Partidele politice democratice din România ar fi responsibilizate de nevoia de a comunica cu un electorat mult mai numeros decât cel actual.  (-) Partidele populiste din România ar putea obţine rezultate remarcabile, bazându-se pe atragerea numărului larg de cetăţeni care nu votează în momentul de faţă datorită antipatiei faţă de clasa politică.

RESPONSABILIZAREA CLASEI POLITICE  (+) Votul obligatoriu ar cointeresa mai mulţi cetăţeni în ceea ce priveşte performanţa aleşilor. Aceştia nu ar putea întreprinde măsuri ostile intereselor comunităţii, întrucât numărul celor care ar reacţiona în sens negativ la următoarele alegeri ar fi covârşitor.  (-) Datorită faptului că votul ar fi o obligaţie sau corvoadă, şi nu rezultatul unei decizii personale, mulţi dintre alegătorii „forţaţi” să participe la scrutin ar rămâne la fel de dezinteresaţi de politică la fel ca în prezent.  (-) Datorită nevoii de a satisface interesele cât mai multor cetăţeni, partidul sau partidele aflate la putere ar evita să ia măsuri necesare dar impopulare întrucât acestea ar avea un cost electoral masiv. Populismul ar creşte ca importanţă în arsenalul comunicaţional al politicienilor români.

LIBERTATEA INDIVIDUALA  (+) Chiar dacă se acceptă argumentul conform căruia a obliga un cetăţean să votezeeste o limitare a libertăţii sale, într-o democraţie libertatea trebuie echilibrată de responsabilităţi.  (-) Votul obligatoriu limitează libertatea individuală. Acest aspect este important în contextul în care percepţia asupra instituţiilor statului român este foarte proastă – contrareacţia populaţiei obligată de instituţiile statului să acţioneze într-o direcţie străină intereselor sale ar putea fi foarte puternică.

OBLIGATIVITATEA EXPRIMARII UNEI OPTIUNI POLITICE  (-) Un cetăţean trebuie să aibă dreptul la a nu avea o opţiune politică, adică la neutralitate. Logica de tipul „ori cu noi, ori împotriva noastră” este străină democraţiei.  (+) Cetăţenii care nu vor să încalce legea, dar care nu au o opţiune politică, pot da un „vot alb”.  (-) Funcţia „votului alb” este îndeplinită deja în sistemul actual de absenţa de la vot.

POPULISMUL -SURSA DE AMENINTARI LA ADRESA DEMOCRATIEI  (+) Un nivel crescut al prezenţei la vot ar scădea riscul instabilităţii politice aduse de lideri carismatici în perioade de criză.  (-) Populismul nu necesită un nivel scăzut de prezenţă la vot pentru a obţine succese electorale majore. De exemplu, ascensiunea NSDAP în Germania anilor 1928-1933 nu a avut loc în contextul unei prezenţe scăzute/în scădere la vot, ci dimpotrivă

VOTUL „LA INTAMPLARE”  (+) Partidele politice pot reduce acest tip de comportament prin acţiuni de informare a cetăţenilor.  (-) Cetăţenii fără o opţiune politică bine definită ar putea vota „la întâmplare” pentru a- şi manifesta antipatia faţă de partide şi faţă de procesul electoral la care sunt obligaţi să participe. „MITA” ELECTORALA  (+) Încurajarea participării la vot prin metode neortodoxe sau ilegale (cumpărarea directă de voturi, cu bani sau produse) ar dispărea din peisajul campaniilor electorale din România, deoarece ar trebui realizată pe o scară foarte mare.  (-) Scopul „mitei” s-ar putea redefini în sensul convingerii cetăţeanului să voteze pentru un partid/candidat anume prin utilizarea resurselor publice (împrumuturi externe, de exemplu), pentru a corupe electoratul.

PROBLEME DE APLICARE A LEGII  (-) Grupuri precum cetăţenii aflaţi în afara ţării sau bătrânii cu probleme de deplasare ar avea dificultăţi majore în a vota. Dacă sistemul de acordare a sancţiunilor ar funcţiona,aceste categorii ar fi afectate în mod disproporţionat de acestea. Dacă instituţiile statului vor manifesta ineficienţă în „pedepsirea” celor care nu au votat, încălcarea legii înseamnă eşecul îndeplinirii obiectivului legii, creşterea participării la vot.

Older Entries